vineri, 26 februarie 2021

Triest, o identitate de frontiera


Le château de Miramare, situé sur une falaise à Grignano près de Trieste, est une ancienne résidence des Habsbourg.

 Claudio Magris, Trieste : Une identité de frontière

285 pages
Éditeur : SEUIL (24/01/2008)

Résumé :
Gagner, mériter, revendiquer l'identité de celui qui n'est nulle part, c'est-à-dire d'une ville de frontière, pôle d'attraction grâce à son dynamisme économique, melting-pot où se côtoient la culture italienne, la tradition germanique, l'effervescence slave, enjeu d'un combat entre l'Italie et l'Autriche, puis la Yougoslavie -cette ville qui " est littérature " et que hantent les grandes figures de Svevo, de Saba et de Joyce et de tant d'autres...Les auteurs se sont attachés à faire le point de tous les tiraillements linguistiques, démographiques, politiques et culturels ayant présidé à " l'identité de frontière " de cette fille naturelle de Vienne et adoptive de Rome, de ce carrefour jadis stratégique de la Mitteleuropa, nostalgique et boulimique de ses splendeurs passées, qui reste une des capitales littéraires du siècle et le laboratoire de l'Europe.

https://www.revuepolitique.fr/trieste-une-identite-de-frontiere/

Trieste : une identité de frontière

En cette période de questionnement identitaire européen, Alain Meininger, membre du comité éditorial de la Revue Politique et Parlementaire, nous propose un voyage à Trieste, carrefour des mondes latin, germanique et slave.

Château de Miramare

« Avevo una città bella tra i monti rocciosi e il mare luminoso » ( j’avais une belle cité entre les montagnes rocailleuses et la mer lumineuse) ; gravée dans le bronze au pied de sa statue au carrefour de la via Dante et de la via San Niccolo, où subsiste encore la librairie qu’il avait acquise, la phrase de l’écrivain triestin Umberto Saba (1883-1957) dit déjà beaucoup du destin singulier de cette ville de confins, aux marges d’une grande Histoire qui lui donna beaucoup mais ne l’épargna pas non plus. Le poète se prît parfois à rêver que sa ville natale fût pour quelque temps, aussi court ou, mieux encore, aussi long soit-il, la capitale du Monde, de l’Europe mais aussi de cette Méditerranée à laquelle elle doit tant. L’Adriatique y est lumineuse – le peintre Carlo Wostry en a immortalisé les couchers de soleil vus des quais – et pénètre, au moins depuis le XIXe siècle, largement dans la ville par le « canal grande » qui scinde en deux l’agréable et harmonieux quartier du « bourg thérésien » ; mais c’est surtout par la Piazza dell’Unita d’Italia, plus grande place urbaine d’Europe ouverte directement sur la mer, que s’opère la fusion des univers marin et citadin. L’effet scénographique est saisissant : ici se toisent de majestueuses bâtisses d’un XIXe siècle cossu abritant des administrations ou de grandes compagnies d’assurances tels le palais Plenario-Pitteri ou celui du Lloyd Triestino, aujourd’hui siège du Conseil régional. La piazza n’en oublie pas de vivre pour autant ; lieu de rencontre et de rassemblement lors des grandes occasions historiques, elle héberge en son Palazzo Stratti le célèbre « caffè degli Specchi » dont le chariot de pâtisseries et la terrasse ensoleillée avec vue sur mer justifient à eux seuls une journée dans la ville. Et comment omettre de mentionner son prestigieux vis-à-vis qu’est le Grand Hotel Duchi d’Aosta qui, à la suite de la Locanda Grande, a accueilli depuis plus de deux siècles, de Casanova à l’amiral Nelson, la moitié du Gotha mondial. Car, en dépit de la Bora, ce vent froid du Nord-Est, venu des Alpes dinariques, qui peut cingler violemment en hiver à des pointes de plus de 150 km/h, on peut vivre bien à Trieste, élue, en 2009, première ville italienne pour sa qualité de vie.

Les montagnes, toutes proches, même si certaines sont aujourd’hui en Slovénie du fait de l’extrême proximité d’une frontière située à certains endroits à quelques kilomètres, y sont certes rocailleuses, pour reprendre le mot d’Umberto Saba, se référant sans doute en celà à plus qu’à la seule géologie. Le relief karstique et ses gouffres naturels, les foibe, ont laissé de douloureux souvenirs qui, en raison de la complexité des circonstances, ont longtemps constitué un tabou dans la mémoire locale. Tour à tour slaves et italophones, puis juifs, résistants et fascistes, y furent, au fil des retournements de situation de la Seconde Guerre mondiale, précipités morts ou parfois vivants attachés les uns aux autres. La sinistre « Risiera di San Saba », camp de concentration installé dans la ville par les nazis, participe de ce tragique intériorisé. L’histoire y est donc longue et quelquefois sombre depuis l’antique Tergeste de l’Empire romain jusqu’au rattachement définitif à l’Italie en 1954 en passant par la rivalité perdue avec Venise, l’inclusion dans les Provinces Illyriennes du Premier Empire, le joug autrichien, les turpitudes confuses de D’Annunzio et l’improbable « Etat libre de Trieste » auquel mit un point final, en 1975, le traité d’Osimo.

Pourtant en dépit d’un nationalisme italien toujours fièrement revendiqué –d’autant que subsistent quelques italophones dans l’Istrie perdue après-guerre – Trieste ne peut oublier la période féconde que fût à bien des égards sa longue appartenance à la Mittel-Europa.

Caffè Tommaseo

Erigée, par nécessité géographique, au rang de port de mer de la partie autrichienne de l’Empire, Budapest se tournant plus volontiers vers Fiume, elle vit passer l’impératrice Elizabeth – honorée d’un monument à sa gloire devant la gare centrale – en route pour son palais de l’Achilleion dans l’île de Corfou, ainsi que l’Archiduc Maximilien et son épouse Charlotte, s’embarquant en 1864 pour un destin tragique dans le lointain Mexique. Témoin architectural privilégié de cette insertion passée dans l’imperium viennois, le château de Miramare, situé au bord d’une mer scintillante, à quelques kilomètres de la ville, alliant style troubadour et pierre blanche dans un site naturel protégé, est un des châteaux les plus visités d’Italie. Comme tant d’autres villes habsbourgeoises, Trieste devînt et demeure une ville du café et des cafés. Importateurs et torréfacteurs de talent ont fourni à la cité et à son port une activité substantielle dans une concurrence traditionnelle de la marque « Illy », fondée en 1933, avec la « Lavazza » turinoise. Contestation politique et créativité littéraire n’ont, par ailleurs, cessé de bouillonner au XIXe siècle dans des dizaines de cafés que les Autrichiens fermèrent souvent ou saccagèrent parfois. Quelques témoins fragiles de cette urbanité disparue subsistent : outre l’aristocrate Degli Specchi, véritable salon mondain de Trieste, il est encore possible de réfléchir et d’écrire au milieu des livres du très littéraire « caffè San Marco », dans un décor viennois de style « Secession », ou de faire une pause devant un « nero ristretto » dans l’élégant et raffiné Tommaseo, autrefois agité de ferments irrédentistes.

Parce qu’elle demeura toujours incertaine, contestée, tiraillée, cosmopolite, instable, fragile – certains ajouteraient schizophrène – Trieste fût de tous temps une ville d’intellectuels où la psychanalyse arriva dès le début des années trente sous l’impulsion d’Edoardo Weiss.

Les rapports de la cité avec ses écrivains sont un sujet sans cesse renouvelé. Pour le centenaire de l’aventure fiumane, la municipalité dirigée par le très droitier Roberto Dipiazza a fait ériger place de la Bourse, le 12 septembre dernier, une statue en bronze de Gabriele D’Annunzio (1863-1938) en poète inspiré assis sur un banc feuilletant un livre à la manière, modeste, de celles déjà dédiées à James Joyce, Italo Svevo et Umberto Saba. Effet polémique garanti tant auprès des voisins croates de Rijeka qui gardent un souvenir mitigé des cinq cents jours d’exercice du pouvoir du « Commandant » dans cet « Etat libre de Fiume » – brièvement reconnu en 1920 au traité de Rapallo – qu’auprès des démocrates et autres militants antifascistes triestins qui dénoncent l’hommage rendu à un dandy allumé qui n’a que peu de liens avec leur ville. Du reste, est-ce le poète-soldat que l’on honore ou l’histrion brutal, certes hostile à Hitler, mais inspirateur – fût-ce malgré lui – de l’aventure mussolinienne qui suivra ? Né dans les Abruzzes à Pescara, ayant vécu à Rome, Naples, Florence, Paris, Arcachon et inhumé dans sa villa de l’extravagant complexe « Vittoriale » du bord du lac de Garde, le paladin factieux n’a, pour ses détracteurs, guère de titres à faire valoir pour aspirer à une reconnaissance triestine.  

Italo Svevo

Claudio Magris, né dans la capitale du Frioul-Vénétie Julienne en 1939, qui fût un temps partisan de la statue litigieuse avant de se réfugier dans un prudent silence peut, lui, sans conteste y prétendre. L’écrivain, universitaire, ayant enseigné entre autres au Collège de France, chroniqueur au Corriere della Serra, membre éminent de l’Académie des Lyncéens et auteur de nombreux ouvrages érudits, cumulant succès critique et grand public, est régulièrement cité pour le prix Nobel de littérature. Qui mieux que lui aurait décrit la psyché triestine au point de suggérer qu’elle pourrait être celle d’une ville de fous dont on rappellera qu’elle vît naître, aux alentours de 1970, la psychiatrie alternative de Franco Basaglia. L’auteur de « Danube » et de « Classé sans suite », perçu comme le continuateur de la tradition culturelle de la Mittel Europa et le chantre de l’unicité européenne dans sa diversité historique sait ce qu’est une identité de frontière. Germaniste autant qu’italophone, il personnifie aujourd’hui la quintessence de l‘intellectuel triestin. Mais le passé récent est riche d’autres talents : Italo Svevo, bien sûr (1861-1928), considéré comme l’un des plus grands romanciers du XXe siècle et – ce qui est chronologiquement plus étonnant – comme un précurseur de Proust ; en 1923, la publication de « La Conscience de Zeno » qui demeure son livre le plus connu et dans lequel il entrevoit l’émergence future d’une arme de destruction massive, lui vaut une renommée transfrontières et plus particulièrement française grâce à Valéry Larbaud et Benjamin Crémieux. Il faudrait en citer tant d’autres dont l’irlandais James Joyce (1882-1941) qui résida peu ou prou entre 1905 et 1915 dans la ville et y rédigea l’essentiel de son « Ulysse » ; et revenir un instant à Umberto Saba dont le « Quel che resta da fare ai poeti » titre magnifique, curieusement traduit par « Comme un vieillard qui rêve », vient d’être réédité. La richesse culturelle de la ville ne se limitant pas aux écrivains, il faudrait y ajouter Giorgio Strehler, metteur en scène de légende tant pour le théâtre que pour l’opéra et fondateur du « Piccolo Teatro di Milano », ou l’architecte Eugenio Geiringer, concepteur des plus beaux bâtiments de la ville dont la façade côté mer du Teatro Verdi… et d’autres encore.

Sur la scène internationale, les murs, de plus en plus nombreux sinon efficaces, sont aujourd’hui à la mode ; en fracturant le monde ils antagonisent plus qu’ils ne protègent.

En cette période de questionnement identitaire européen, il faut aller à Trieste.

On y comprend la frontière qui délimite mais aussi le syncrétisme culturel qui agrège ; on y saisit comment se forge une identité forte dont il faut être fier et qui permet de savoir qui on est avant de s’ouvrir aux autres. On y acquiert aussi la certitude inattendue que l’Europe se comprend moins de ses centres, aussi prestigieux soient-ils, que des confins de sa géographie et des marges de son histoire.

Alain Meininger












Acum cativa ani, am strabatut Serbia, Muntenegru,Croatia  si Slovenia in drum spre Italia. Triestul il cunosc din carti (Claudio Magris, Italo Svevo)


Trieste
Blason de Trieste
Héraldique
Drapeau de Trieste
Drapeau
Trieste
Trieste (de h. en b. et de g. à d.) : la piazza Unità d'Italia, le Grand Canal et au fond l'église catholique Sant'Antonio Taumaturgo, l'église serbo-orthodoxe de la Sainte-Trinité-et-Saint-Spiridion, une ruelle de Trieste, le château de Miramare, le Molo Audace (it).

sâmbătă, 20 februarie 2021

Aram Frenkian (1898-1964) / Zestrea Levantului

         Aram Frenkian, n.1898, Constanta

Sari la navigareSari la căutare
Aram Frenkian
Aram Frenkian (n. 19 martie 1898Constanța - d. 10 septembrie 1964București) a fost un filolog și filosof român, de formație clasicist, ales membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). El a scris peste cincizeci de studii și cărți de filosofie, axându-se în mod special pe spațiul cultural dintre Occident și Orient.

Biografie

Ani timpurii

Aram Frenkian s-a născut în Constanța, într-o familie de armeni refugiați din Imperiul Otoman. A făcut studiile la București, unde a terminat liceul Gheorghe Lazăr, manifestându-și de atunci înclinația către filosofie, matematică și limbi străine (în special cele clasice, latina și greaca veche). După ce a absolvit cursurile universitare, în 1926, a plecat la Paris, unde a studiat doi ani filosofia la Sorbona și l'École des Hautes Études, păstrându-și, în același timp, interesul pentru limbile clasice și orientale.

Carieră

Ȋn 1931, întors în țară, a obținut distincția Magna cum laude pentru doctoratul în litere și filosofie cu teza Cosmologia lui Heraclit din Efes. După câțiva ani, în 1937, și-a început cariera universitară ca asistent de limba elină. Ȋn 1945 a devenit conferențiar la Facultatea de Filologie din București, iar în 1957 a fost numit profesor la catedra de filologie clasică în cadrul aceleiași facultăți. Din 1964 a devenit șeful secției de istorie la Institutul de Logică din București. Aram Frenkian a murit în același an, în urma unui atac de cord. Ȋn anul 2006 a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.

Opera

Aram Frenkian a fost interesat în mod special de temele filosofiei presocratice și cele legate de Homer. A scris peste cincizeci de lucrări, studii și cărți, în care a abordat probleme de istoriografie filosofică.

  • Mimesis și muzica: o contribuțiune la estetica lui Platon și Aristotel (Cernăuți; Editura Glasul Bucovinei, 1932)
  • Études de philosophie présocratique I. Héraclite d΄Éphèse (Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1933)
  • Le monde homérique. Essai de protophilosophie greque (Paris, Editura J. Vrin, 1934)/Lumea homerică - Eseu de protofilosofie greacă (București, Editura Herald, traducător: Nicolae Baltă, 2012)
  • Le Problème homérique: Considérations sur l'origine des épopées homériques (Paris, Editura J. Vrin, 1935)
  • Études de philosophie présocratique II. Empédocle d΄Agrigente - Parmenide d΄Élée (Paris, Editura J. Vrin, 1937)
  • Le réalisme grec (Cernăuți, Editura Glasul Bucovinei, 1939)
  • Le postulat chez Euclide et chez les modernes (Paris, Editura J. Vrain, 1940)
  • La méthode hippocratique dans le Phèdre de Platon (București, Imprimeria Națională, 1941)
  • Gelozia zeilor la vechii greci (București, Imprimeria Națională, 1945)
  • L'Orient et les origines de l'idéalisme subjectif dans la pensée européenne. Tome I. La Doctrine théologique de Memphis (Paris, P. Geuthner, 1946)
  • Scepticismul grec și filosofia indiană (București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957)
  • Curs de istoria literaturii grecești: Epoca clasică (Secolele al V-lea și al IV-lea i.e.n.) (București, Editura Didactică și Pedagogică, 1962)
  • Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide (București, Editura pentru Literatură Universală, 1969)
  • ====================================
  • MĂRTURII / Despre profesorul Aram Frenkian și armenii lui

    Decrease Font SizeIncrease Font Size

    După studiile universitare efectuate între anii 1951-1955 la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității din București, am fost reținută la Catedra de limbă și literatură franceză, unde am activat 54 de ani.

    Catedrele de limbi romanice, clasice și orientale ocupau un etaj întreg la etajul 2 din localul situat în str. Edgar Quinet nr. 7 (vis-à-vis de Facultatea de Arhitectură).

    În pauze, intram deseori în catedra de limbi clasice, deoarece era mai multă liniște fiind mai puține cadre didactice decât la catedra noastră, care se ocupa de un număr ridicat de studenți. De multe ori găseam goală, ceea ce era o invitație pentru mine.

    Mă retrăgeam într-un colț pentru a pregăti materialele necesare la următoarele cursuri și seminarii, sau pentru a corecta lucrări de control ale studenților.

    Într-o zi, a intrat în sală un domn foarte distins, dar impunător prin personalitatea sa, care avea consultații pentru cursul său de filozofie greacă (mai précis despre rădăcinile acestei filozofii). Eu m-am ridicat imediat, am spus cine sunt, promițând că voi părăsi catedra, dar dânsul, cu mare blândețe, mi-a spus să rămân deoarece nu deranjam cu nimic prin prezența mea.

    Dar eu n-am mai putut lucre nimic, deoarece cursul dânsului era pasionant de o profunzime uimitoare și aflam multe lucruri care mă interesau și pe mine.

    După plecarea studenților din încăpere, i-am pus eu niște întrebări care mă preocupau pentru propriile mele cursuri de mentalități și medievistică.

    Din acel moment am avut intrare liberă la catedră, unde, de altfel, mă întâlneam și cu foștii mei profesori de latină.

    După mai multe săptămâni, mi-a adresat o întrebare cu politețea ce-l caracteriza și anume dacă vreau, după ore, să-l însoțesc până acasă, dânsul locuind foarte aproape, vis-à-vis de Biserica Boteanu, imediat după Piața Palatului. Eram convinsă că-mi va arăta o bibliotecă bogată, văzând că sunt un profesor adânc ancorat în problemele cultural.

    Am ajuns, a sunat la ușa unui apartament și mi-a deschis imediat soția sa, doamna Frenkian, o persoană fină, amabilă, care m-a invitat în apartament.

    Am intrat într-o cameră mare, un living, fără mobilă, doamna explicându-mi că au fost luate de băieții care au plecat în America.

    Mă întrebam ce mi se va arăta? Atunci am avut o surpriză de proporții… Domnul Frenkian s-a îndreptat spre un colț al livingului și s-a aplecat spre un covor frumos pe care se afla o dalmațiană împreună cu cei 6 cățeluși ai săi adorabili, care imediat au venit spre stăpânul lor. Mi-a spus să vin și eu, să iau în brațe dacă doresc un cățeluș. L-am întrebat dacă eu, fiind necunoscută de dalmatina-mamă nu risc să fiu mușcată. M-a asigurat că așa ceva nu se va întâmpla. Și chiar așa a fost.

    Vedeam o scenă care m-a înduioșat și mi s-a tipărit în memorie. Mi-am adus aminte de toți scriitorii pe care îi studiam pentru a-i prezenta studenților, care toți iubeau animalele, căci umanismul profund este larg și vizează natura, în totalitatea ei, animalele și tot ceea ce există în jurul nostru. Mi-am amintit înmormântarea Președintelui Franței, Mitterrand, după sicriul pus pe un afet de tun și înaintea mulțimii mergea câinele Președintelui, cu un fular negru de doliu, în jurul gâtului. Singur și în ritmul muzicii funebre. Scenă impresionantă… La Paris, există un cimitir al câinilor unde poți citi inscripții pe monumente care aduc lacrimi în ochi…

    ***

    Vreau să mai precizez că toți armenii pe care i-am cunoscut se caracterizau prin discreție, eleganță, de unde am dedus că este vorba de o etnie specială, indiferent de activitatea pe care o desfășurau, comportamentul era asemănător. L-am cunoscut în vecinătate pe Garbis Zobian, care cânta la Opera Română. Mi-a mărturisit că nu mai poate continua din cauza emoțiilor excesive când era pe scenă. Apoi a dispărut din câmpul meu vizual.

    Fratele meu, elev la liceul Spiru Haret, avea un coleg drag, care locuia tot în cartierul nostru (noi locuiam atunci pe str. Pictor Vermont nr. 2, colț cu Calea Moșilor și auzeam, zilnic, clopotul de la Biserica armenească). Se numea Cocos ( cred că era un pseudonim) Fabian pe care însă l-a pierdut, deoarece a emigrat în Franța. Fratele meu o cunoștea pe Anca Agemolu, cântăreață mult admirată la un momentul dat.

    Până și doamnele care își câștigau existența făcând lucru manual, undeva pe Calea Văcărești, aveau o finețe, o discreție tipică pentru armeni. Acolo tricotam ciorapi dantelați, foarte frumoși, din bumbac, ne făceam fețe din pânză pentru pantofi de vară din pânză cu talpă de sfoară sau din alte materiale naturale, mai sănătoase decât cele pe care le purtăm astăzi.

    Într-un cuvânt, n-am decât cuvinte de laudă pentru armeni și am suferit când acel incediu neașteptat, la blocul alăturat (Catedralei armene), a creat probleme comunității.

    Prof.Silvia Olga Pandelescu / November 21, 2019

https://www.araratonline.com/marturii-despre-profesorul-aram-frenkian-si-armenii-lui/

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------






Sextus Empiricus, Opere filosofice
Ed.Academiei, 1965, 306 p.
Traducere si introducere de Aram M. Frenkian
Colectia Scriitori Greci si Latini X



Krikor H. Zambaccian,1889-1962 / Un armean nebun dupa pictura


Muzeul Zambaccian, Bucuresti, Str. Muzeul Zambaccian, nr. 21A






Krikor H. Zambaccian (n. 6 februarie 1889, Constanța; d. 18 septembrie 1962, București) 


Biografie

Krikor H. Zambaccian s-a născut în Constanța într-o familie de armeni, Hagop K. Zambaccian și Anita. A avut un frate Onik care a fost tatăl lui Marcel Zambaccian. Tatăl lui Krikor (n. 1860), era originar din Cezareea Capadociei și era de meserie contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident.

Colecția lui Krikor Zambaccian este constituită din obiecte de artă românească de o calitate excepțională și ea se erijează practic într-o importantă și valoroasă istorie a picturii românești. Ea cuprinde capodopere de netăgăduit a maeștrilor din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea cum au fost Luchian (Lăutul, Scară cu flori, Tufănele în ulcică), Theodor Aman (Autoportret), Ion Andreescu (Iarna la Barbizon), Nicolae Grigorescu (Intrare în pădurea Fontainbleau, Peisaj din Bretagne, Portret de femeie). Perioada interbelică este reprezentată în colecție prin capodopere semnate de către Theodor Pallady (Natură statică cu mănușă neagră), Nicolae Tonitza (Katiușa lipoveanca, Nina în verde), Gheorghe Petrașcu (Autoportret cu beretă roșie, Natură statică, Portretul lui Zambaccian), Camil Ressu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu.[5]

Ca Mecena al epocii sale, Krikor H. Zambaccian descoperea și lansa pictori și sculptori, dădea comenzi speciale artiștilor aflați la începutul carierei și achiziționa cele mai valoroase opere create de aceștia, precum Alexandru Padina, Ion Țuculescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian. Sculpturile existente ca exponate în colecția sa erau create de Brâncuși (Cap de copil), Milița Petrașcu, Dimitrie Paciurea (Bust de femeie), Cornel Medrea și Oscar Han (Arcașul).

În anul 2008, casa sa aflată în postura de Muzeu a intrat într-un proces de renovare și consolidare a clădirii și o mare parte din lucrări au fost restaurate. Astăzi, pe lângă lucrările de artă românească sunt expuse și pânze ale școlii franceze reprezentate de către Corot, Alfred Sisley, Delacroix, Renoir, Paul Cézanne, Henri Matisse, Picasso, Maurice Utrillo, Pierre Bonnard, Albert Marquet, Pissarro.





 "Coloare ce vii din haos si esti atat de vie, coloare, sublim limbaj ce nu
cunoaste moarte, coloare, ultimul meu prieten ce-mi vei inchide ochii."

(K. H. Z., Pagini de arta, Casa Scoalelor, 1943)
Zambaccian, Pagini despre arta, Meridiane, 1965

==============================================

Colectionarul Zambaccian s-a  nascut la Constanta

Constanța, Casa Zambaccian, (începutul sec. XX),  arh. E.P. Goué

Casa fratilor Zambaccian, Krikor si Onic. A zacut in stare de... écorché... timp de 25 ani, dupa 1989

Imobilul cu fațada către străzile Tomis și Sulmona a fost proiectat de arhitectul francez E.P. Goué, "într-un moment de tandră inspirație și strălucită respirație art-nouveau", descrie dr. Doina Păuleanu în lucrarea "Constanța. Aventura unui proiect european" (editura Ex Ponto, 2003, p. 325). În anul 1950, clădirea aparținea fraților colecționarilor Krikor și Onic Zambaccian, a căror legătură cu orașul de la malul mării este evocată de dr. Doina Păuleanu. 

Casa fratilor Zambaccian, aspectul de azi.
(Casa Zambaccian, devenita sediul Companiei Black Sea Services)

Ne civilizam...dar atat de  lent...







acum Clădirea Black Sea Services,