Les trois 'pietas' de Michel-Ange réunies pour une première historique
Publié le:Modifié:
L'exposition est la première fois que la célèbre "Pieta" de Michel-Ange sera présentée avec deux autres sculptures du géant de la Renaissance de la Vierge Marie pleurant sur le corps du Christ Vincenzo PINTO AFP
3 minutes
Florence (Italie) (AFP) - Elle est admirée dans le monde entier comme une représentation exquise du chagrin maternel. Mais la "Pieta" de Michel-Ange a éclipsé deux autres sculptures émouvantes sur le même sujet du géant de la Renaissance.
C'est pourquoi le musée Opera del Duomo de Florence, en Italie, présente pour la première fois ensemble les trois versions de la Vierge Marie pleurant sur le corps de son fils Jésus-Christ.
Le "Bandini" original du musée toscan est présenté jeudi aux côtés des moulages de la "Pieta" et des "Rondanini", qui sont prêtés par les musées du Vatican.
Placées face à face dans un cadre intimiste, les contrastes sont saisissants entre ces variations qui marquent différentes phases de la vie de l'artiste, mort à 88 ans en 1564.
Le directeur du musée, Timothy Verdon, a déclaré qu'il s'agissait d'une occasion unique "d'observer la maturation intellectuelle de Michel-Ange sur le thème du sacré".
L'exposition, qui se déroule jusqu'au 1er août, "met en lumière le lien entre la vie et l'art chez ce sculpteur religieux, qui a servi les papes pendant l'essentiel de sa carrière".
Pureté
La « Pietà » conservée au Vatican -- magistralement exécutée alors que Michel-Ange n'avait pas encore 25 ans -- émerveilla ses contemporains, éblouis par la beauté de cette vierge, vêtue de drapés ondulants.
L'artiste a rejeté les critiques selon lesquelles sa Mary était trop jeune, affirmant que la pureté maintenait les femmes belles.
Mary berce son fils de 33 ans, dont l'expression sereine suggère qu'il pourrait presque dormir en signe de tête à la résurrection à venir - la résurrection de Jésus d'entre les morts dans la croyance chrétienne.
Cette sculpture a été endommagée par un attaquant hongrois armé d'un marteau en 1972, et l'œuvre d'art restaurée est maintenant protégée derrière une vitre pare-balles.
Des siècles plus tôt, Michel-Ange lui-même - mécontent du "Bandini", sa deuxième piéta - l'a attaqué avec un marteau, laissant des marques que l'on peut encore voir aujourd'hui sur l'épaule de Jésus et la main de Marie.
La Pieta de Michel-Ange dite "Bandini" était sa deuxième "pieta", réalisée alors que Michel-Ange avait 72 ans et souffrait de dépression Vincenzo PINTO AFP
Cette version a été réalisée lorsque l'artiste alors âgé de 72 ans souffrait de dépression. Convaincu que la mort était proche, Michel-Ange fit vœu de pauvreté et plaça la religion au centre de sa vie.
Il a prêté ses propres traits et sa barbe au personnage de Nicodème, qui domine les "Bandini", protégeant Jésus, Marie-Madeleine et Marie, qui ici a perdu sa beauté intemporelle antérieure.
Évolution du style
Le "Rondanini" est sans doute le plus surprenant : d'une modernité époustouflante, cette sculpture dépouillée d'environ deux mètres de haut a été commencée vers 1552, alors que l'artiste avait près de 80 ans.
Il a été trouvé dans sa maison à Rome, où il a travaillé jusqu'à sa mort.
La fonte de Michel-Ange de la soi-disant "Rondanini" Pieta a commencé lorsque l'artiste avait près de 80 ans et a été retrouvée dans sa maison à Rome Vincenzo PINTO AFP
La juxtaposition des trois œuvres "permet de mesurer l'évolution du style de Michel-Ange au cours des 50 années qui séparent la première piéta des deux autres, et le changement encore plus radical et saisissant entre les deux dernières", précise Verdon.
La dernière piéta semble inachevée et très éloignée des canons esthétiques de l'époque, mais les experts y voient aussi un message de foi et l'importance de regarder au-delà des apparences jusqu'à l'essentiel.
Fini le riche drapé, fini les personnages secondaires.
Marie et son fils, dont les visages et les corps sont réduits à des esquisses, sont à nouveau représentés seuls dans une extrême simplicité qui renforce la puissance spirituelle de la dernière œuvre de Michelangelo Buonarroti.
1.In textul original, nu e vorba de "o poienita" smaltuita cu flori, de o vesela serbare campeneasca ci mai degraba de o... wolfsschanze, un spatiu cultic, unde are loc un ospat sacrificial.
Barlogul lupului, au fond des forêts
Wolfsschanze (en français : « Tanière du Loup ») était le nom de code désignant le principal Quartier général d’Adolf Hitler pendant la Seconde Guerre mondiale. Il était situé dans les bois près du hameau de Forst Görlitz (aujourd'hui Gierłoż), non loin de Rastenburg (alors en Prusse-Orientale, désormais Kętrzyn en Pologne).
2. Paradoxul constitutiv: desi e piatra de temelie a gandirii naziste, crima nu se savarseste in vazul lumii (pe loc), la Berlin, in Alexanderplatz... ci putin mai departe... la Oswiechim (Auschwitz). Toti stiu, nimeni nu rosteste cu voce tare ce stie toata lumea... gandul din ceafa.
3. Lupul care "vrea sa aiba dreptate in nedreptatea lui**", comuniaza cu Raul intrun ospat tainic. El e incredintat ca indeplineste un act de maxima moralitate, nu se ascunde de frica (e puternic) ci asemeni unui sacerdot al abominatiei absolute care oficiaza intrun loc numit si nenumit (undeva in adancul padurii, undeva intro vizuina) omofagia vesnic repetata, ritmata de litania: "RĂU, fii binele meu!"
" [...]** la prétention du Loup qui veut avoir raison dans son injustice, et qui ne supprime tout prétexte et tout raisonnement que lorsqu'il est réduit à l'absurde par la réponse de l'Agneau." (Chamfort)
Que savaient les Allemands de l'Holocauste ? Quelle représentation de la propagande antijuive le régime nazi donnait-il à la population allemande et quelles informations filtraient hors des camps ? Cette étude, qui s'appuie sur de nouvelles sources, en grande partie inédites - coupures de presse, films et émissions de radio, rapports officiels, correspondances privées de diplomates étrangers...-, analyse le quotidien de l'Allemagne nazie par rapport aux Juifs de 1933 à 1945. Et son constat est sans appel : tous les Allemands savaient, ou du moins se doutaient des horreurs infligées à la population juive. Même s'ils furent peu nombreux à souscrire à la ligne dure du parti, l'indifférence de la majorité a donné une sorte de blanc-seing à ces exactions
Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în versuri, în care autorul personifică animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri, care satirizează anumite năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli, cu scopul de a le îndrepta. (!!?)
Lupul și mielul
JEAN DE LA FONTAINE
Dreptatea-i totdeauna de partea celui tare ;
V-o dovedește-această întâmplare.
Venise să se-adape mielul blând
În unda cristalină a apei curgătoare,
Când se ivi deodată din crâng un lup flămând,
Plecat la vânătoare.
- De ce îmi tulburi apa, băiete ? zise fiara,
Strângându-și cu mînie ghiara.
Îți vei primi pedeapsa, prea mult ai îndrăznit !
Dar mielul spuse umilit :
- Să nu fi supărat, Măria ta,
Te rog să te-ostenești a te uita,
Că pe această curgătoare apă,
Din care și Măria ta se-adăpă,
Eu mă găsesc la vale, cu câțiva pași mai jos,
E, deci, un lucru-nvederat
Că apa nu ți-am tulburat....
- Ba da, mi-ai tulburat-o, nemernic mincinos !
Și nu mă ponegriseși tot tu, anul trecut ?
- Anul trecut ? Mă iartă, dar nu eram născut.
Eu sug la sânul mamei, un miel sunt, mic și prost.
- De n-ai fost tu acela, un frate-al tău a fost.
- N-am frate...- Atunci altul, tot unul din ai tăi,
Știu că mă dușmăniți,
Voi, cu ciobanii voștri și câinii voștri răi ;
Mi-au spus-o toți din codru, dar o să mi-o plătiți !
Sweetgreen - une chaîne de restaurants de salades qui gère un programme Sweetgreen in Schools pour éduquer les enfants pour une alimentation saine, a décidé de faire la lumière sur ce qui constitue un déjeuner de qualité en jetant un coup d'œil aux déjeuners scolaires typiques du monde entier.
En attirant l'attention sur les déjeuners scolaires à travers ces images révélatrices, Sweetgreen espère déclencher une conversation qui aura un impact, connectera les enfants à la "vraie nourriture" et changera la façon dont les générations futures mangent.
Italie
Poisson local sur lit de roquette, pâtes à la sauce tomate, salade caprese, baguette et quelques raisins.
Finlande
Soupe aux pois, salade de betteraves, salade de carottes, pain et pannakkau (crêpe dessert) aux baies fraîches.
La France
Steak, carottes, haricots verts, fromage et fruits frais.
Brésil
Porc aux légumes mélangés, haricots noirs et riz, salade, pain et plantains au four.
Corée du Sud
Soupe de poisson, tofu sur riz, kimchi et légumes frais.
Grèce
Poulet au four sur orzo, feuilles de vigne farcies, salade de tomates et de concombres, oranges fraîches et yaourt grec aux graines de grenade.
Ukraine
Purée de pommes de terre avec saucisse, bortsch, chou et syrniki (une crêpe dessert).
Espagne
Crevettes sautées sur riz brun et légumes, gaspacho, poivrons frais, pain et une orange.
Etats-Unis
Poulet "popcorn" frit, purée de pommes de terre, petits pois, coupe de fruits et un cookie aux pépites de chocolat.
George Enescu, dragoste tragică. Soția lui și-a turnat acid pe față pentru amant. A prins-o în brațele lui. Cum ar fi omorât oameni „prințesa iubită”. „Afară, stârpitură!”
George Enescu a iubit până la moarte o femeie care i-a frânt inima și i-a distrus economiile. L-a vrăjit pe când era măritată cu unul dintre cei mai cunoscuți bărbați din înalta societate. N-a părăsit-o după ce a văzut-o în brațele amantului și nici după ce ea și-a turnat acid pe față la capătul acelei aventuri. N-a luat în seamă caracterul excentric al „prințesei iubite”, care ar fi ucis zeci de oameni cu năravurile ei. Ea l-a lăsat să moară fără lumânare, în compania unui câine.
Soția lui George Enescu, o femeie fermecătoare
Primii fiori ai dragostei apar într-o dimineață de iulie, la începutul secolului al XX-lea. Ea, Maria Tescanu Rosetti, are titlul de „prințesă”, este tânără și fermecătoare. Are 28 de ani, este înaltă, subțire, cu ochi negri și ten frumos, ușor roz, și poartă un taior alb și o pălărie mare verde când drumul i se intersectează cu cel al compozitorului și violonistului de geniu, la Sinaia. El este invitat să cânte pentru Regina Elisabeta, iar ea e o apropiată a Reginei Maria.
De aproape un deceniu, adică de la 19 ani, este măritată cu Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al „Nababului”, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Are doi copii cu el – Constantin „Bâzu” Cantacuzino, care are să devină unul dintre cei mai cunoscuți aviatori ai României, și Alice, viitoare poetă. Căsnicia îi este departe de ideal. Deși nu divorțează, nu-și poate șterge din memorie imaginea soțului îmbrățișând-o în taină chiar pe sora ei, Nellie. Acum, George Enescu este singurul care-i înflăcărează inima.
„Coboram de la Pelişor unde luasem un mic dejun englezesc cu prinţesa Maria, în voalurile ei violete, ca şi acea dimineaţă lăsată de Dumnezeu. Puţin mai înainte de mănăstire, trei siluete de bărbaţi care veneau din sens invers, pe drumul mărginit de brazi uriaşi, care urcă spre Peleş, mi-au reţinut atenţia.
Fulgerul tulburător din doi ochi verzi visători şi uşoara ezitare a pasului unei siluete înalte, cenuşii, mi-au transmis un fior nelămurit. Trecusem tocmai pe lângă George Enescu, pe care nu-l cunoscusem încă”, scrie Maria Tescanu Rosetti, numită și Maruca, în memoriile ei.
George Enescu si sotia lui
George Enescu și „prințesa iubită”, amanți cu zeci de ani înainte de nuntă
Câteva zile mai târziu, chiar soțul ei îi face o invitație violonistului. Un fulger puternic lovește unul dintre cei mai frumoși copaci din grădina lor și în aceeași clipă se deschid ușile salonului. Majordomul anunță: „Domnul George Enescu”. Prima impresie a „prințesei iubite”, așa cum are să o alinte el toată viața, prinde și mai mult contur.
„Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, sveltă dar compactă, ca de jasp negru? Destinul în persoană înaintează spre mine, fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient. Nu ştiu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ce se întâmpla; căzusem parcă într-o prăpastie, cu o minunată senzaţie de prăbuşire.
Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat, şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. (…) Când l-am văzut în zori, gata să plece la Peleş, (…) în mine, bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existenţă nu avusesem măcar habar”, mai notează ea, căreia George Enescu îi devine amant.
Porecla primită de George Enescu de la Maruca
Maruca recunoaște, în memoriile ei, că deși știe că Europa l-a consacrat violonist de geniu și că fără să aibă vreun merit, România se mândrește cu el, în momentul despărțirii de el, în „prima dimineață a iubirii lor”, nu îi este clar la ce instrument cântă marele compozitor.
„În acea primă dimineaţă a iubirii noastre, nu am cunoscut decât marea felină, Sfinxul în mijlocul asprelor singurătăţi ale geniului şi ale pasiunii sau fenomen de temut al naturii. Mult mai târziu îl voi descoperi pe copilul blând al oamenilor, sufletul sensibil, disperat, şi inima adorabilă cu fibre feminine, de care m-am legat încetul cu încetul, cu o tandreţe dureroasă din cauza intensităţii sale“, scrie ea.
De altfel, ea are să-i spună Pynx, preluând numele de alint pe care i-l dă violonistului Regina Elisabeta. Cel mai probabil, porecla vine de la „sfinx”. La rândul lui, el se îndrăgostește iremediabil de prințesă.
„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă!”, spune George Enescu, devenind nelipsit de la seratele organizate de Maruca.
Gelozii mistuitoare și trădări între George Enescu și femeia iubită. „Mincinoaso!”
Dragostea lor este marcată de gelozii din ambele părți – ale lui întemeiate. Într-o zi, după sărbătorile de iarnă, pe care ea a promis să le petreacă alături de copii, tocmai când se pregătește să-i facă o vizită la Paris, unde se află el, George Enescu îi trimite o scrisoare plină de reproșuri în care o acuză că l-a înșelat cu ofițerul Matila Ghyka, pe care îi promisese că nu-l va mai vedea.
„Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă”, spunea el în încheiere în această scrisoare (…) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia. El era cel care declanşase furtuna. O să afle el cât te costă să acuzi o Rosetti-Tescanu de minciună şi trădare”, scrie ea în memorii.
Abia după patru luni, o aventură cu un lord englez și suficiente dovezi de căință de la George Enescu, Maruca merge la Paris, unde se împacă cu el. Relația lor nu are să decurgă lin până la adânci bătrâneți.
Maruca si Nae Ionescu
Maruca, tentativă de sinucidere pentru alt bărbat
În calea fericirii lui George Enescu intervine, în 1928, Nae Ionescu, despre care ea recunoaște că îi tulbură existența în totalitate. Rămasă văduvă la vârsta de 50 de ani, după ce Mihail Cantacuzino moare într-un accident de mașină, prințesa se îndrăgostește nebunește de filosoful cu peste 10 ani mai tânăr decât ea.
George Enescu asistă neputincios la idila lor. Maruca își invită amantul la casa ei părintească, la Tescani, dar și la Vila Luminiș de la Sinaia, pe care compozitorul i-o dăruiește. Un zvon spune că violonistul îi prinde în flagrant, în celebra vilă în care locuiesc împreună, iar filosoful îi strigă: „Ieși afară, stârpitură!”, pentru ca el să se conformeze.
În 1933 aventura ia sfârșit. Nae Ionescu se consolează în brațele pianistei Cella Delavrancea. Maruca intră într-o depresie severă și vrea să-și pună capăt zilelor. În 1935, apucă sticla de „vitriol”. Își toarnă acid pe față. George Enescu o internează pe cheltuiala lui într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena. Tratamentul dă rezultate. Pe 5 decembrie 1937, după trei decenii de iubire presărată de trădări, se căsătoresc. Martoră este chiar Cella Delavrancea. Evenimentul e marcat de un moment urât.
„O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis uşa apărand Alice, fiica Marucăi.
Făra a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mana, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă”, scrie Ilie Kogălniceanu în „Destăinuri despre George Enescu”.
Maruca rămâne cu obrazul drept mutilat și începe să se pozeze doar din partea stângă și să poarte pălării cu voal. Femeile din societate îi adoptă numaidecât stilul vestimentar.
George Enescu si sotia lui
Zeci de oameni morți din cauza Marucăi
În unele aspecte, Enescu și Maruca nu se aseamănă deloc. El ajunge să lucreze ca ambulanțier, să bărbierească răniții din Primul Război Mondial și să le aline suferința cu muzica lui. Ea își amenajează un pavilion mobilat luxos, lângă Spitalul Militar din Iași. Dă banchete somptuoase cu mese pline de purcei, curcani și ouă, bucate pe care le obține dând la schimb untdelemnul, zahărul și tutunul destinat bolnavilor.
În plus, are întâlniri cu trei bărbați, printre care și violonistul, după norma recomandată de o carte franțuzească pe care o deține, în care scrie că: „pentru a-și menține proaspete senzațiile amoroase, femeia trebuie să aibă trei amanți simultan”.
Indolentă la suferința din jurul ei, prințesa pune soldații convalescenți să danseze dansuri românești în curtea unei mănăstiri de lângă Iași, ca să distreze mesenii. Nichifor Crainic, soldat sanitar la Spitalul Militar din Iași, o denunță și estimează că în jur de 73 de astfel de militari ajung să moară din cauza acestor jocuri. Soțul ei, Mihail Cantacuzino, intervine în apărarea ei. Ea plânge. Angajații spitalului și Nichifor Crainic sunt găsiți țapi ispășitori.
„Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii.”, scrie despre ea, la un moment dat, Regina Maria.
De altfel, se dovedește-n timp că Maruca s-ar comporta astfel din cauza moștenirii genetice. Bunica ei, Eufrosina, născută Romalo, suferea de o boală psihică gravă. Tatăl prințesei, Dumitriu Rosetti-Tescanu, erudit, s-a sinucis la 45 de ani, fără să explice motivul. Fratele ei, Constantin „Dovie” şi-a pus şi el capăt zilelor, iar sora care a trădat-o, Elena „Nellie” a murit nebună.
Maruca, despre dragostea lui George Enescu pentru ea
În ciuda diferențelor de caracter și a tuturor trădărilor suferite, George Enescu o iubește până la moarte. La un moment dat, Maruca încearcă chiar ea să explice dragostea pe care i-o poartă violonistul de geniu.
„Întâlnin-du-mă, George Enescu găsise un port pentru inima lui înnebunită de singurătatea din mijlocul mulţimilor şi al lumii mondene pe care o frecventa datorită carierei sale – spune Maruca. Lângă mine mai găsea, nu ceea ce se numeşte inspiraţie – un geniu nu se inspiră decât din el însuşi –, dar şi climatul propriu acestui geniu al lui şi un teren propice germenilor creaţiei sale“, scrie ea.
George Enescu, pus de soția lui să semneze un „acord” la bătrânețe
În timpul căsniciei lor, Maruca suspectează că George Enescu este îndrăgostit de Claudia Ragulski, o poloneză pe care ea și-a angajat-o ca doamnă de companie. Acum, nu mai sunt tineri. El are 68 de ani, iar ea 71. Însă, „prințesa iubită” îi cere să semneze un „acord”.
„Fără vizite ridicole din partea codobaturii. Nu va pune piciorul în hotelul tău – i-am precizat asta! – nu va veni să te caute la cursuri, nu te va vedea decât la Facultate, în prezenţa celorlalţi. Va beneficia de cursurile tale ca orice alt student plătitor de taxe! Încetează, încetează măcar până la noi ordine, cu lecţiile particulare.
Nu se va amesteca în viaţa ta artistică din afara cursurilor (singurul care răspunde de aceasta este Siegfried Hoerst fără nicio altă influenţă feminină, care şi aşa nu e binevenită!), nici în confortul tău, nici în administrarea finanţelor tale asupra cărora bunul şi bravul Ovidiu îşi asumă toată responsabilitatea cu seriozitatea şi devotamentul care-l caracterizează. Într-un cuvânt, o vom pune pe prea inimoasa şi prea insistenta păsărică la locul ei!”, arată acordul semnat „Ta Femme (soţia ta)” și „Bélier Pynx (Berbecul Pynx)”.
De-a lungul timpului, Enescu muncește enorm și se străduiește să-i facă toate poftele soției sale, chiar și după ce starea lui de sănătate se înrăutățește, dar ea e greu de mulțumit. Din cauza certurilor repetate, ajung să doarmă în camere separate.
Din tot acest tumult, se naște opera „Oedip”. În noaptea de 4 spre 5 mai 1955 totul se termină. Imobilizat la pat, pe jumătate paralizat după un al doilea atac cerebral, într-un apartament din Hotelul Atala din Paris, George Enescu își dă ultima suflare în compania unui câine, Mutzerli. Maria lui, care s-ar fi îndrăgostit și de Dinu Lipatti, nu e lângă el. Ea mai trăiește 13 ani și se stinge la Elveția, în 1968. Odihnesc împreună în Cimitirul Cimitirul Père-Lachaise din Paris
George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Mai târziu părinții lui s-au despărțit iar tatăl a avut o relație cu Maria Ferdinand Suschi, o tânără de origine poloneză, din care s-a născut un fiu ilegitim, pictorul Dumitru Bâșcu[7].
Părinții l-au alintat cu numele „Jurjac”, dat de guvernanta franceza Lydie Cedre, care a avut o influență profundă asupra educației sale începând de la vârsta de 6 ani[8].
A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru[necesită citare].
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Începutul secolului al XX-lea. Lucrări semnificative
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.
George Enescu la o masă festivă
În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.
Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În 1942, atunci când România a început să pună în practică programul de epurare etnică, s-a dus sa vorbească cu Prim-Ministrul Ion Antonescu intervenind ca muzicanții romi să nu fie deportați, afirmând că „pleacă și el în caz de-i duce muzicanții la Bug"[11].
În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68[12].
Interpretul
Violonist
Pianist
Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.
Dirijor
Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:
„George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”[13]
În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor, scriind:
„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”[13]
Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „[d]in multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și, desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.”[14]
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.
Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
:format(webp):quality(90)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2022/02/george-enescu-dragoste-tragica-maria-tescanu-rosetti-1024x684.jpg)
:format(jpeg):quality(80)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2022/02/george-enescu-si-maria-tescanu-rosetti-1.jpg)
:format(jpeg):quality(80)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2022/02/enescu-si-sotia-lui.jpg)
:format(webp):quality(100)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2022/02/george-enescu-si-sotia-lui-maria-tescanu-rosetti.jpg)
:format(webp):quality(100)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2022/02/maruca-si-nae-ionescu.jpg)
:format(webp):quality(100)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2022/02/enescu-si-maria.jpg)
.jpg)
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
