"Ce sunt rădăcinile acelea care se încaieră, ce ramuri
odrăslesc
Din acest gunoi pietros? Fiu al omului,
Nu poți spune sau ghici, pentru că tu nu cunosti
Decat un mușuroi de oglinzi sparte în care bate soarele,
Și copacul uscat nu dăruie adăpost, nici greierele liniște,
Nici în piatra seacă nu clipocește apa."
Ucraina
"Noi suntem oameni găunoşi
Suntem oameni împăiaţi
Sprijinindu-ne unul de altul
Cârpe umplute cu paie. Vai, iată!
Glasurile noastre, când
Şoptim laolaltă
Sunt stinse şi fără înţeles."
Ca vântul prin iarba uscată.
„Iată-mă, un bătrîn într-un anotimp secetos,/ Ascultînd ce-mi citeşte un copil, aşteptînd ploaia./ Eu n-am fost nici la porţile fierbinţi,/ Nici n-am luptat scăldat în ploaia caldă./ [..] Eu – un bătrîn,/ O minte amorţită prin locuri bătute de vînt“.
Odesa
„I had not thought death had undone so many“
(„N-aş fi crezut că moartea a răpus atît de mulţi“)
L’intellectuel russe Sergueï Medvedev explique son départ de Russie :« Je suis poussé par une nausée insupportable à l’idée de vivre dans un pays agresseur, par le goût insupportable du sang dans ma bouche et le sentiment d’un crime continu, permanent, dont je suis un témoin involontaire et un complice. »
„Operaţiunea militară specială se desfăşoară strict conform calendarului, conform planului”, a susţinut Putin, în a opta zi a invaziei asupra Ucrainei pe care a ordonat-o joia trecută, când a acuzat „abuzurile şi genocidul regimului de la Kiev"
Fereastra spre ziua de maine: soldații ruși acționează ca niște „adevărați eroi”(Putin)
Sémion Glouzman, un intellectuel ukrainien, juif, russophone, postsoviétique et européen
L’auteur de ce texte, Sémion Glouzman, est un psychiatre, un intellectuel et un défenseur des droits de l’homme. Ukrainien de Kyïv, il a milité, à l’époque brejnévienne, contre l’usage de la psychiatrie pour « mater » les dissidents, ce qui lui a valu sept ans de camp et trois ans de relégation. Il s’adresse ici à un ami qui, comme lui, purgeait sa peine dans la région de l’Oural. Sémion Glouzman dénonce le silence qui rend possibles les meurtres commis par d’autres. Le silence de ceux qui, pour diverses raisons, refusent de s’engager, ne serait-ce qu’en paroles, alors que d’autres sont tués pour défendre leur terre et leur liberté.
Lettre à un ami russe
Nous nous sommes rencontrés en prison. Dans un camp de l’Oural pour prisonniers politiques. Pas très loin, en fait, de l’endroit où vit actuellement Vladimir Poutine1. Comme une étonnante fatalité entre notre passé et ce qui était alors un futur éloigné… Le régime soviétique emprisonnait et « rééduquait » les prisonniers politiques dans la république de Russie. Mais nos éducateurs n’étaient pas seulement des Russes. Il y avait aussi parfois des Ukrainiens.
Tu étais un officier de la flotte, moi, un médecin, c’était une rencontre inattendue, imprévisible. Je me souviens très bien de toi : tu restais silencieux, préférais la solitude, lisais beaucoup. Tu discutais rarement avec moi. Tu parlais plutôt avec Vladlen Pavlenkov2 et Gocha Davidenko3. Je sais que tu as purgé ta peine entièrement : quinze ans en tout. Auparavant, tu avais raconté aux matelots de ton bateau la vérité sur le pouvoir soviétique.
Ensuite, après le camp, je ne t’ai pas cherché. Je savais que tu étais désormais un chrétien sincère et que tu étais devenu prêtre dans un coin reculé de Russie. Tu évitais la politique et tes anciens camarades de détention. Dans le camp, tu avais vu que je lisais les Lettres à un ami allemand d’Albert Camus. Ce texte avait été publié en ukrainien dans la revue Vsesvit. Tu m’as demandé de te le lire en russe. Tu avais déjà entendu parler de cet essai éclairant. Je te l’ai traduit lentement, pendant plusieurs soirées, lorsque nous revenions dans notre baraque après le travail. Je ne me rappelle plus combien de soirées nous avons passées, assis l’un à côté de l’autre sur des tabourets. Je traduisais maladroitement, très lentement.
Parfois, nous nous éloignions du texte. Nous discutions des pensées de Camus. Sur la guerre. Un sujet qui te concernait directement, professionnellement. Sur la résistance au mal. Sur le pacifisme. Tu as alors parlé du « péché du pacifisme », je n’ai pas oublié tes mots. Parfois, nous discutions jusqu’à plus d’heure.
À l’époque, nous le savions tous les deux : nous n’avions pas d’avenir. Pas de réel avenir, radieux et non-soviétique. Mais nous ne voulions pas en parler. En lisant Camus, nous ne débattions pas du sang et de la boue du nazisme qui avait conquis la France. Nous parlions d’autre chose : des causes du mal soviétique, de la tragédie soviétique. Du destin de ce prisonnier que nous ne connaissions pas, qui nous avait précédés sous Staline et avait laissé sur une poutre du plafond, dans la cabine de guet du camp, une inscription au crayon ineffaçable : « 25 ans de bagne, 12 encore à tirer, Maximov A. Gr. ». Avant nous, du temps de Staline, il y avait eu là un camp de prisonniers politiques.
Tant d’années ont passé. L’URSS s’est écroulée. Vladlen Pavlenkov est parti en Amérique où il s’est pendu. Nous nous sommes retrouvés dans des États différents. Où les livres d’Albert Camus sont facilement accessibles, mais peu lus. Je ne sais pas si l’un des présidents ukrainiens l’a lu… Mais le président de Russie n’a rien lu de tel, j’en suis sûr. Si tu étais à côté de moi, je ne pourrais pas ne pas te poser de nombreuses questions. Mais tu n’es pas là. Je ne sais même pas si tu es encore en vie.
À l’époque, nous étions tous deux considérés comme des étrangers dans ce pays qui n’existe plus et qui nous a fait nous rencontrer en prison. Des gens sans avenir. Il est amer de le reconnaître, mais pendant des décennies j’ai aussi été un étranger dans mon nouveau pays, l’Ukraine. Ce n’est que récemment, au cours de ces journées pénibles et sanglantes de la guerre contre ton pays, que je commence à me sentir autrement, plus en accord. Parce que ceux qui étaient avant des « Khokhly dansant le hopak » (tu te souviens de cette expression désabusée d’Ivan Alexeïevitch Svitlytchny4 ?) deviennent des Européens qui savent défendre leur dignité d’hommes. La nuit, je te parle en silence, et, dehors, j’entends les tirs de l’armée ukrainienne qui tente d’abattre des hélicoptères et des drones russes. Ton président veut nous rééduquer, comme Brejnev a essayé de nous rééduquer tous les deux, à coups de cachot et de poisson pourri.
Nous parlions souvent de la Russie. Sans adopter l’idéologie d’Igor Ogourtsov5 qui était détenu avec nous et était aveuglé par l’espoir de voir renaître la Grande Russie. Et voilà que celui-ci, un étrange rêveur, passé depuis longtemps dans l’autre monde, s’est incarné dans Poutine, ton président. Une incarnation étonnante : celle d’une victime du KGB, un rêveur honnête, très solitaire et sans aucun sens pratique, en un homme cynique, menteur, sans culture, croyant en la logique du mauvais philosophe Ivan Iliine. Le pire des officiers du KGB, le destructeur de la Russie, Vladimir Poutine.
À nouveau un tir dehors. Un tir ukrainien, nous résistons. Je sais que nous gagnerons cette guerre. À un prix terrifiant, mais nous la gagnerons. Parce que toute la civilisation terrestre est de notre côté. Poutine a fait quelque chose d’incroyable : parce qu’il nous hait et nous tue, il nous a poussés dans les bras de l’Europe.
Dans le camp, je t’avais parlé de la phrase qu’avait lancée l’écrivain Ilya Ehrenbourg et qui était très connue pendant la guerre : « Si tu veux vivre, tue l’Allemand. » Tu n’avais pas lu Ehrenbourg. Mais nous avons alors parlé d’autre chose : Albert Camus, résistant français au nazisme, pouvait-il lancer un tel appel ? Tu estimais que chacun d’entre nous, en lutte contre un mal évident, était en droit de penser et d’agir ainsi. Mais j’affirmais que Camus ne pouvait pas être l’auteur d’une telle phrase.
Aujourd’hui, dans cette guerre féroce contre la Russie, j’entends de plus en plus souvent des propos de cet ordre. Oui, nous tuons, parce que l’on nous tue. On nous tue, nous, les Ukrainiens, dans notre pays, sur notre territoire, et nous sommes obligés de répondre de la même façon. C’est exactement ainsi que s’est formée la résistance à l’agression de Staline en Ukraine occidentale (CV : la Pologne), en Estonie, Lituanie et Lettonie. Les derniers de ces résistants purgeaient leurs peines invraisemblables de 25 ans dans les camps, à côté de nous, et ils restaient fidèles à une vérité simple et incontestable : un ennemi cruel est venu chez moi ; j’ai le droit de résister.
Dis-moi, mon ami, tu te souviens d’eux ? De ceux qui ont vécu dans ce camp de l’Oural à côté de toi ? À l’époque, nous étions ensemble, nous appelions cela la résistance du camp. Aujourd’hui, nous sommes contraints de tuer tes compatriotes, peut-être des jeunes gens dont les parents sont tes paroissiens. J’en suis certain, tu comprends que je suis dans mon droit, que mon pays est dans son droit. Mais tu te tais, tu ne lances pas de mises en garde depuis l’autel de ton église. C’est un péché, un péché grave, celui de la participation passive au meurtre.
Revenons-en au parcours de l’auteur, un parcours qu’il a lui-même effleuré dans son texte écrit en russe et qui permet de mieux comprendre cet intellectuel ukrainien et la société dans laquelle il vit. Né à Kiev en 1946, Sémion Glouzman est un médecin-psychiatre. En 1970, Vladimir Boukovski (1942-2019), qui vient d’être libéré de camp et deviendra un très célèbre dissident, commence à remuer ciel et terre pour dénoncer l’usage répressif de la psychiatrie en URSS, une pratique qui a été instaurée à l’encontre des dissidents par Iouri Andropov, président du KGB depuis 1967. Boukovski en a déjà été victime et il a décidé, de « rassembler une vaste documentation, dépositions de témoins, rapports d’expertises, car c’est bien cela que [redoutent] les autorités6 ». Il récupère donc les expertises justifiant, soi-disant, l’internement de dissidents dans des hôpitaux psychiatriques, et cherche des psychiatres qui accepteraient de rédiger des contre-expertises. Presque tous refusent, tout en reconnaissant souvent, en privé, « le caractère criminel des agissements du pouvoir7 ». Mais en 1971, se souviendra Boukovski, « un jeune psychiatre de Kiev, S. Glouzman, rédigea […] un rapport d’expertise sur le cas Grigorenko8 », cet officier supérieur qui s’était engagé pour les droits — déjà ! — des Tatars de Crimée, déportés par Staline. Le jeune médecin déclare que, contrairement aux conclusions officielles, le général Grigorenko est sain d’esprit. Les dossiers sont envoyés à des psychiatres occidentaux ; un processus s’amorce, qui aura des conséquences : en 1983, l’URSS devra quitter l’Association internationale de psychiatrie pour éviter d’en être exclue.
Glouzman a payé pour cela un prix élevé : arrêté en mai 1972, il a été condamné à sept ans de camp à régime sévère et trois ans de relégation. Officiellement, d’autres reproches lui étaient formulés, et notamment d’avoir eu en sa possession la Lecture du Nobel d’Albert Camus. Dans les camps de Perm, il a lutté pour les droits des prisonniers politiques et, en 1974, a rédigé avec Vladimir Boukovski un texte à l’intention des dissidents, dans lequel ils expliquaient très concrètement comment éviter un internement forcé et précisaient ce qu’il fallait dire et ne pas dire, lors d’expertises psychiatriques.9
Un acteur des changements politiques et sociaux en Ukraine
Glouzman a terminé sa peine en 1982, et, privé du droit d’exercer comme psychiatre, a travaillé comme ouvrier, puis comme pédiatre, avant de reprendre son combat contre l’utilisation de la psychiatrie à des fins répressives. L’Ukraine indépendante l’a officiellement chargé de réhabiliter les personnes internées pour raisons politiques et de reconstruire un secteur psychiatrique non répressif. Sémion Glouzman a également participé à la naissance d’un Centre international de réhabilitation médicale pour les victimes de la Seconde Guerre mondiale et du totalitarisme, avec l’aide du bureau ukraino-américain pour la défense des droits humains10.
Ce parcours en témoigne : Sémion Glouzman est un homme courageux, d’une honnêteté scrupuleuse, et, avant la guerre encore, il n’hésitait pas, lorsqu’il le jugeait nécessaire, à critiquer certaines politiques menées par son pays, notamment dans le domaine de la santé. Ce médecin est un humaniste, un homme de culture et, comme sa Lettre à un ami russe le montre, un intellectuel européen à la conscience morale vivante.
Il a participé, en 2004, à la Révolution orange, puis, en 2013-2014, à la Révolution de la dignité : dans les deux cas, il était au cœur de Kyïv, parmi les manifestants. Les propos qu’il a tenus et écrits en 2013-2014 ont convaincu certains observateurs — dont l’auteure de ces lignes11 — que les rumeurs sur le rôle de l’extrême droite déformaient et caricaturaient la réalité. Sémion Glouzman n’aurait pas soutenu un mouvement qui aurait été aux mains d’extrémistes antisémites.
Camus et ses Lettres à un ami allemand
Et ces Lettres à un ami allemand que lisait Glouzman dans le camp 36 de Perm ? Elles seront sans doute utiles, indispensables à beaucoup, quand cette guerre insensée, déclenchée par le Kremlin contre l’Ukraine, sera terminée. Camus les a rédigées pendant l’Occupation de la France et publiées par morceaux dès 1943. Déjà, il y envisageait, pour après la guerre et la Victoire, la possibilité de retrouvailles sans compromis, voire d’une réconciliation sous conditions. Il y parle de combats et de paix, mais aussi de bonheur, d’amitié, de solidarité, de reconstruction et d’Europe. De l’amour pour son pays et de l’identité européenne. De tout ce qui est en jeu, actuellement.
Ce livre sera à lire et à relire. En Ukraine et, surtout, en Russie.
“Putin e pur și simplu stupid când vorbește despre denazificare. Ar trebui să ia exemplu de la Odesa” – filosoful francez Bernard-Henry Levy, din marele oraș de la Marea Neagră cu un important trecut și prezent evreiesc
Levy a avertizat de mult despre expansionismul rusesc. Filosoful, de origine evreiască sefardă, născut acum 73 de ani în Algeria, a explicat într-un interviu acordat publicației Jewish Chronicle din Londra motivul aflării sale la Odesa.
“Pentru că am cunoscut orașul pe timp de pace. Am niște prieteni acolo. Mi-am făcut monologul despre Europa pe scena operei. Și mi-a frânt inima să știu că acolo avea loc un asemenea război. Am vrut să arăt solidaritate. Și am vrut să fiu martor. Acest conflict este atât de absurd! Atât de lipsit de sens! Cum poate acest paranoic Putin să vorbească despre denazificarea unuia dintre cele mai strălucite orașe, din întreaga lume, modelate de spiritul și cultura evreiască?”, exclamă Levy.
El menționează și trecutul tragic al evreilor din Odesa, legat de un masacru comis de forțele ocupante românești în 1941.
“M-am întâlnit cu Roman Shvarcman, un bătrân, supraviețuitor al Holocaustului, care este vicepreședinte al comunității evreiești. Am petrecut timp împreună la memorialul Holocaustului. Am deplâns victimele naziștilor români din 1941. Și i-am onorat pe cei 200, de Drepți între Popoare care își au numele menționate în mijlocul pieței. Acesta a fost unul dintre cele mai emoționante momente pentru mine… Apropo, este o altă dovadă a prostiei totale a lui Putin când vorbește despre o „denazificare” a Ucrainei. Ar trebui, în schimb, să se inspire din acest exemplu. Ucrainenii au făcut o treabă foarte bună de amintire. Iar evreii, până la acest război, au fost fericiți la Odessa.”, spune Levy.
Filosoful francez spune că în oraș se simte anxietatea, cu zvonuri de atacuri din partea marinei ruse, cu alerte în fiecare noapte și familii care petrec nopți întregi în adăposturi, dar în același timp el se declară uimit de spiritul de rezistență al locuitorilor orașului.
“Aici este în joc viitorul Europei. Și a lumii libere. Nimic mai puțin. Putin a pierdut deja. Și, dacă va câștiga, va domni peste o țară transformată în ruine. Poți numi asta o victorie?”, întreabă retoric Levy.
El susține cererea președintelui Volodimir Zelenski de impunere a unei zone de interdicție aeriană în Ucraina
Să spunem că reușește: care sunt consecințele pentru democrație și sistemul internațional bazat pe reguli? Dar ce le răspunde el celor care susțin că această măsură ar mări riscul celui de-al treilea război mondial și un posibil conflict nuclear?
“Că vor avea, după cum spunea Churchill, atât dezonoare, cât și război. Oricum, cum poate trăi o lume civilizată cu o astfel de sabie Damocles deasupra capului? Dacă nu-l oprim pe Putin acum, Putin va amenința Moldova, Polonia, Lituania. Și vom spune din nou: Dacă rezistăm, riscăm un conflict nuclear…’ ”, răspunde el.
Odessa, une ville de la mer Noire où les bombes ont déjà commencé à causer des dégâts, abrite le magnifique théâtre académique national d'opéra et de ballet d'Odessa. Il accueille plus de 1 600 invités dans son intérieur somptueux et est l'un des plus beaux du pays, avec de grandes fontaines à l'avant. La majeure partie du bâtiment de style baroque actuel a été construite en 1877, bien que la rénovation la plus récente remonte à 2007.
Un monument du fondateur de la ville, le duc de Richelieu (1766 - 1822) est recouvert de sacs de sable pour la protection, au milieu de l'invasion russe de l'Ukraine, dans le centre d'Odessa, en Ukraine, le 9 mars 2022.
Odesa sau Odessa (în ucraineanăОдеса, transliterat: Odesa, în rusăОдесса, transliterat: Odessa, în greacăΟδησσός, transliterat: Odissós, în turcăHacıbey) este un important oraș și port ucrainean situat în nord-vestul Mării Negre, este, totodată reședință a regiunii omonime. Populația orașului număra 1.010.500 de locuitori la 1 august 2015.[1]
Este, de asemenea, o importantă stațiune turistică.
Istorie
În antichitate, o colonie grecească, Νικόνιων - Nikonion, se ridica în împrejurimile orașului actual. Aceasta dispare în secolul IV e.n., odată cu năvălirile gotice și hunice. În perioada evului mediu timpuriu prin teritoriul actual al regiunii Odesa au trecut mai multe popoare migratoare: bulgari, maghiari, pecenegi, cumani, tătari și altele. În evul mediu se întemeiază satul Moldoveanca, alcătuit din moldoveni, care devine ulterior un cartier al Odesei. În perioada otomană se ridica în zonă cetatea Hacıbey, parte a regiunii Edisan. În timpul războiului ruso-turc din 1787–1792, la 25 septembrie 1789, un detașament de forțe rusești sub comanda lui Ivan Gudovici a cucerit cetățile Hacıbey și Ieni Dunia care în 1792 sunt cedate Imperiului Rus. Orașul actual își începe atunci existența, primind denumirea greacăΟδησσός, transliterată Odessos, care în Antichitate era numele actualului oraș Varna din Bulgaria, și care se referă la Odiseu, fiind feminizat la cerința țarinei Ecaterina a II-a.[2] Deoarece o parte a trupelor a fost sub comanda unui spaniol aflat în serviciul imperiului rus, generalulmaiorJosé de Ribas, după care s-a dat numele străzii principale din Odesa de astăzi, Deribasivska (Deribasovskaia în rusă).
Rusia a anexat zona ca urmare a Tratatului de la Iași din 1792, ea devenind o parte din așa-numita "Novorusia" (Noua Rusie). Orașul a fost proiectat de inginerul F. Devollan la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Orașul a fost colonizat cu diferite etnii: ruși, ruteni, bulgari, evrei, germani, armeni, greci pontici, precum și români moldoveni în zona denumită Moldoveanca, atunci în afara limitelor oficiale ale orașului.
Noul oraș s-a dezvoltat rapid datorată activității Ducelui de Richelieu, un francez în slujba Imperiului Rus, guvernator al orașului între 1803 și 1814. Acesta, care fugise de Revoluția Franceză, fusese ofițer în armata Ecaterinei a II-a împotriva turcilor și a fost însărcinat cu proiectarea orașului și facilităților sale de organizare și de infrastructură. El este considerat unul dintre părinții fondatori ai Odesei, împreună cu un alt francez, contele Alexandre-Louis Andrault de Langeron, care i-a succedat în funcție.[3]Richelieu este comemorat cu o statuie de bronz din 1828, un proiect realizat de Ivan Martos.
Între 1819–1859 Odesa a fost un port liber (port franc) și ca oraș era pe locul patru în Imperiul Rus după Moscova, Sankt Petersburg și Varșovia. A devenit vatra unei populații extrem de diversă de negustori albanezi, armeni, bulgari, francezi, germani, greci, italieni, evrei, polonezi, ruși, ucraineni și multe alte naționalități. Numeroasele minorități etnice au dat nume la multe străzi, ca, de exemplu, Franțuzskaia (franceză), Italianskaia (italiană), Grețiaskaia (grecească), Evreiskaia (evreiască), Arnautskaia (albaneză). Caracterul său cosmopolit a fost sursa de inspirație pentru marele poet rus Aleksandr Pușkin, care a trăit, în exil, la Odesa între 1823-1824. În scrisorile sale a scris că Odesa a fost un oraș unde aerul este plin de toată Europa, unde este vorbită franceza și unde există cărți europene și reviste de citit”. Dezvoltarea orașului a fost întreruptă de războiul Crimeeii, între 1853–1856, în timpul căruia a fost bombardat de forțele navale britanice și franceze. În 1866 orașul a fost legat pe calea ferată cu Kiev și Harkov, precum și cu Basarabia, de unde importa grâne și merinde, iar mai departe cu Iași, România.
În Odesa a trăit o mare și prosperă comunitate evreiască ajunsă la apogeu în secolul al XIX-lea, astfel că, în 1897, populația evreiască a fost estimată la circa 37% din populație.Ea a suferit repetate pogromuri înanii 1821, 1859, 1871, 1881 și 1905, în urma cărora mulți evrei au părăsit orașul, în general spre Constantinopol, Palestina, Franța și Statele-Unite.
Populația municipiului conform recensământului din 1897 era de 403.815 locuitori, având următoarea structură etnică:[4]
Locuitorii din Odesa au avut mult de suferit din cauza războiul civil rus (1917–1922) care i-a dezbinat, rușii fiind împărțiți între „albi” (țariști) și „roșii” (comuniști), ucrainenii între „radiști" (naționaliști) și „mahnoviști” (anarhiști), evreii și celelalte minorități luând partea unora sau altora dintre aceste forțe, fără să uităm forțele de ocupație germane (aprilie-noiembrie 1918) și anglo-franceze (1919-1922). La începutul anului 1918, orașul a fost capitala Republicii sovietice odesite condusă de Vladimir Iudovski și de Nikolai Krîlenko care au împușcat cu mitraliere, cu familii cu tot, o bună parte din burghezia și clasa medie a orașului, măcelărind și toți foștii militari țariști, aceștia din urmă pe bordul navei de război „Almaz”, fie dezbrăcați și stropiți cu furtunul pe o temperatură de minus 20°C până la îngheț, fie arși de vii în cazanul navei.[5] Încă o parte însemnată din populație dispare în anii de foamete provocată de guvernul sovietic (1921-22 și 1931-33), fie murind de inaniție, fie părăsind orașul în nădejdea, în general zadarnică, de a găsi de mâncare în altă parte.[6] Înainte ca orașul să fie ocupat de trupele române, în 1941, o parte din populația orașului, industria, infrastructura, precum și toate obiectele de valoare culturală au fost transportate în regiunile interioare ale URSS și, în retragerea lor, unitățile Armatei Roșii au distrus, pe cât posibil, facilitățile portuare din oraș. La aceste tragedii sovietice, cucerirea orașului de către Armata română, în anul 1941 mai adaugă încă una, prin masacrul a mai multor mii de evrei rămași în oraș, acuzați de guvernul lui Ion Antonescu că ar fi stat unanim în spatele atentatului partizanilor sovietici din 22 octombrie 1941 împotriva comandamentului român.
Odesa în Al Doilea Război Mondial
După ofensiva dezastruoasă pentru cucerirea orașului Odesa, conducătorul statului Ion Antonescu, atribuie pierderile grele ale Armatei române, precum și atentatul din 22 octombrie 1941, evreilor și rromilor din oraș, ordonând guvernatorului Gheorghe Alexianu și generalilorIosif Iacobici și Nicolae Macici să ia măsuri împotriva lor. În urma acestui ordin, în perioada octombrie 1941 – martie 1942[7], jandarmeria și armata română au masacrat la Odesa circa 25 000 de civili, dintre care 23.000 evrei, bărbați și femei, bătrâni și copii. Alți aproximativ 45.000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în Lagărul de concentrare Bogdanovca, unde au fost uciși în decembrie 1941 și ianuarie 1942.[8]
În timpul bătăliei din aprilie 1944, Odesa, asediată și bombardată de armata sovietică, a suferit din nou numeroase victime și grave daune. La 10 aprilie 1944, orașul a fost în cele din urmă recucerit de Armata Roșie.
Charles King,Odessa. Geniu si moarte intr-un oras al visurilor, Cartier, 2019
O istorie fascinanta... O tesatura bogata de romantism, tragedie si adaptabilitate, Odessa surprinde fiecare nuanta a legendarului oras de la Marea Neagra, oferind o fertila meditatie asupra provocarilor permanente intr-un cosmopolis multicultural. - Dorri Olds
In noua sa lucrare scrupulos documentata, King readuce la viata istoriile rusilor, evreilor, turcilor, grecilor, italienilor, germanilor si romanilor, care alcatuiesc „orasul in chintesenta amestecat” Odessa. Abilitatea lui King de a devoala secretele orasului – atat frumoase, cat si respingatoare – ofera o prisma fascinanta prin care acestea sa poata fi observate. - Publishers Weekly
O carte minunata plina de curaj epic, de o admirabila eruditie, care face o sagace separare intre mit si ceea ce s-a intamplat in realitate. Capacitatea Odessei de a rade de sine insasi si scepticismul ei evident fata de marile narative ale istoriei sunt printre motivele importante de a va delecta citind despre soarta acestui oras, sub indrumarea delicata si vibranta a lui King. - Peter Demet
Unele orașe se lasă așteptate. Odesa face parte dintre ele, pentru că nu a fost până acum o destinație la care să mă gândesc. În ucraineană numele orașului se scrie cu un singur S. În rusă și engleză cu 2. Am decis să-l scriu cu unul singur, pentru că așa fac localnicii.
Am descoperit Odesa de curând, pentru că Tarom are, din 31 octombrie, cursă directă acolo. Un bilet este 123 de euro dus întors cu toate taxele incluse.
Orașul m-a surprins plăcut și m-a uimit.
Odesa era, pentru mine, un nume de oraș citit în cărți pe care l-am asociat cu un loc îndepărtat fără nicio legătură cu stilul meu. Am aflat, vizitându-l, că are o legătură….
Piața Ecaterina cea Mare din centrul orașului
Să mă explic: îmi plac străzile largi pavate cu piatră cubică (de care mi-e dor și care nu se mai află prin București în multe locuri), îmi plac clădirile joase și casele vechi.
Odesa e plină de parcuri, de copaci, de verde. Orașul are 130 de clădiri- monumente istorice (păcat că numai 30 au fost renovate până acum).
Străzile sunt largi și platanii bâtrâni care le străjuiesc dau o senzație de parc continuu, de romanț și candoare.
Istoria orașului nu este una foarte veselă, dar locuitorii se mândresc cu un simț al umorului căruia i-au dedicat chiar o grădină cu sculpturi și băncuțe unde poți citi, te poți plimba. Statuile sunt dedicate scriitorilor și oamenilor de cultură pe care orașul îi iubește.
Statuia lui Isac Babel, scriitor, jurnalist, dramaturg, traducător, istoric. A fost bolșevic, dar a fost omorât de NKVD în 1940 din cauza originii sale evreiești.Blugii s-au născut la Odesa. Fără glumă…Creatorii Muzeului: un cercetător, un artist, un constructor… De ce șobolani? Pentru că sunt tenace și inteligențiGrădina cu statuile vesele
Faine sunt plimbările pe faleza înaltă unde aleile, și copacii, și florile, și statuile contribuie la acest goodvibe pe care l-am remarcat în Odesa. De la monumentul ridicat în amintirea Ducelui de Richeliu, numit de Țarul Alexandre I, Guvernator al orașului pe la 1800 și ceva, coboară treptele Potemkin devenite celebre după ce Sergei Eisenstein a făcut filmul Submarinul Potemkin.
Scena din film e mai jos- va avertizez ca e cam dură… Pentru un film din 1925, chiar foarte dură
Cerul este peste tot deasupra orașului, nu e fragmentat de zgârie nori, sau acoperișuri stridente. Și nu știu dacă asta se datorează conștiinței localnicilor sau faptului că vechile clădiri au fost construite cu piatră de calcar care nu suportă decât presiunea a maximum 3 etaje, altfel se sparg.
Energia asta bună a locului vine și din toleranța cu care sunt tratați locuitorii de diversele etnii și culte religioase.
Statuia Guvernatorului, Ducele de Richelieu
Odesa poate fi o foarte agreabilă destinație culturală. Pe lângă muzee, Opera este în sine e de văzut- e a treia ca frumusețe din lume, după Paris și Viena.
Am aplaudat baletul Don Quijote, bine și profesionist lucrat și pus în scenă. Clădirea e frumoasă, impunătoare, cu detalii aurite și filigranate.
Detalii…detalii…
Sunt peste 350 de hoteluri în Odesa, din care Hotel Bristol și Hotel de Paris mi-au atras atenția. Hoteluri de 5 stele, a căror istorie se înscrie în cea a orașului pe care -cum, nu?- turiștii îl numeau Micul Paris, acum o sută de ani.
Hotel BristolHolul Hotelului Bristol
Odesa are peste 1000 de cafenele și restaurante. Dar nu există o bucătărie specifică locului. Pentru că Odesa este multiculturală, bucătăria ei este un fusion între bucătăriile grecești, evreiești, turcești, rusești… Un restaurant de fine dinning este Bernardazzi, după numele unui foarte cunoscut arhitect din secolul 19 care a lucrat în Odesa și în Chișinău.
Intrarea în curtea restaurantului unde vara este deschisă o terasăDetalii din interior
Baia unde intră și bărbați și femei și în care, deși este comună, are intrări separate pentru cele două sexe…
În concluzie, orașul merită văzut, vara este mult mai animat și cred că-i mai piere din romantismul pe care eu l-am simțit în plină toamnă. Sunt 45 de km de plajă, plus un delfinariu excepțional.
E de vizitat și Muzeul Cognacului. Băutura produsă de Shustov în zona Odesei a fost prezentată la Expoziția Internațională de la Paris în 1900 și a primit Marele Premiu, dar și dreptul de a folosi denumirea de Cognac. Nu exista băutură mai populară din această categorie în imperiul rus.
În muzeu este o distilerie de 150 de ani care oferă posibilitatea unor degustări, are și un magazin cu produse exlcusive.
Una din comorile MuzeuluiAdevăratul cognac lasă urme pe pahar, atunci când este încercat. Acesta este un prim criteriu al depistării originalității.
"Mantuirea" vine prin teava de tun a tancurilor...
Kirill II, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse,a catalogat războiul drept o luptă cu „semnificaţie metafizică”, pentru ca omenirea să urmeze legile lui Dumnezeu. „Ceea ce se întâmplă astăzi în sfera relaţiilor internaţionale nu are doar semnificaţie politică. Vorbim despre ceva diferit şi mult mai important decât politică. Vorbim despre mântuirea omului”, a spus el.
